9 ore de maraton

It’s been a while... Deşi spusesem cu ceva timp în urmă că experienţa mea pe blogspot a luat sfârşit urmând să mă “mut” pe wordpress, nu am avut timp să mă ocup ca la carte de asta. În cele două luni de absenţă am avut un job, am renunţat la el din varii motive şi m-am dedicat diverselor activităţi. Oricum, nu ăsta este scopul pentru care scriu.

Sâmbătă noaptea, incepând cu orele 22:00 şi terminând matinal undeva pe la 7:00, a avut loc Prime Maraton în Indie Club şi a fost primul workshop de genul ăsta la care am participat. În ciuda ideii că undeva în jur de 4 jumate o să trag pe dreapta sau o să intru într-un freezing intelectual, am avut mai multă energie decât în oricare altă noapte în care trebuia să fiu focusată pe ce se întâmplă, să fiu creativă şi să ajut la conceperea unei campanii de PR. Speakerii au fost de un 9+ şi mi-au plăcut foarte mult Bogdan Grigore(trainer pe improvizaţie, public speaking, personal branding, vânzări, comunicare, motivare, persuasiune / membru al trupei de improvizaţie: IMPROVIZATIE.RO) şi Vlad Craioveanu. Nu, nu este vorba de acel Vlad Craioveanu, ci el este New Business Director la 4All Sport & Entertainment, agenţie de marketing sportiv. Campania pe care noi a trebuit să o elaborăm a avut un client real: Cabral Ibacka. Ştiam că el urmează să primească campaniile noastre but guess what: el a fost surpriza serii făcându-şi apariţia la 4 dimineaţa şi ascultând cele 5 prezentări până la 6:30. În ciuda faptului că eu îl asociam automat cu Acasă TV şi-mi creasem o prejudecată din cauza asta, omul a avut nişte argumente şi opinii cât se poate de pertinente. Nu a pupat pe nimeni în cur, doar-doar să nu se supere careva, şi a oferit un feedback obiectiv cu afirmaţii pro si contra. Ştiam vag cine e Cabral în mediul online şi foarte puţin despre activităţile sociale în care este implicat aşa că imaginea mea despre el până sâmbătă noaptea s-a rezumat strict la activitatea lui de om de tv la Acasă. Şi greşeala a fost a mea pentru că în cele 2 ore jumate mi-a câştigat admiraţia, ca să nu mai zic bunul simţ de care a dat dovadă la final strângând mâna tuturor celor prezenţi şi având şi contact vizual cu fiecare în parte, ceea ce e mare lucru pentru că puţini oameni strâng mâna aşa cum ai vrea tu s-o facă.

Trag linia şi spun că am avut o grămadă de învăţat din noaptea de maraton. Ideea a fost faină, oamenii au fost faini şi muzica a fost faină, căci creativitatea noastră a fost răsplătită cu pauze mici de dans.

Mă mut

I've decided: mă mut pe wordpress. Trec printr-o perioadă în care i need to do some changes şi voi începe de aici.

I'll be back sooner or later.

Hai cu marea

Încă 3 zile, băăăăăă.

Countin' down the days

De ceva timp m-am tot ferit să mai scriu pe blog. Mi-au zburat tot felul de chestii haotice prin minte, dar am preferat să umblu hai-hui şi offline. A trecut şi supărarea provocată de faptul că nu am mai intrat la B'estfest din cauza unei neînţelegeri, însă datorită Melei am ars-o amândouă ca două "războinice" la Manowar. Da, am fost la Manowar. Cu toate că nu sunt mare fan şi nu mă simt eu în stare să mor cu sabia şi scutul în braţe, oamenii ăia au făcut un show de milioane. Într-adevăr n-o să înţeleg în veci "filosofia lor de viaţă" şi nici nu îi consider "kings of metal", pentru mine cel puţin nu sunt, dar ştiu să ţină lumea în priză şi să-i lase pe toţi cu gura căscată. Sincer, mă lasă rece dacă o să vină Gigel la mine şi o să-mi spună: "Ce ştii tu, bă?". Mie ca versuri pur şi simplu nu-mi transmit prea multe. Şi mă voi opri aici până nu e prea târziu.

Tot ce vreau acum e să fug spre mare. Din momentul în care m-am întors la Bucureşti din Câmpulung, am simţit o repulsie faţă de oraşul ăsta îngropat în caniculă şi mirosuri care provoacă greaţă cel puţin. Vreau aer curat. Vreau ca serile să nu mai fie o povară. Vreau să nu mă mai cuprindă moleşeala şi vreau să adorm când răsare soarele. Şi număr zilele până la festivalul de la Sighişoara şi până în momentul în care o să trântesc bagajele în nisip şi o să mă arunc în mare.

Vreau să fiu offline.

The place where i was born

Acu' vreo două săptămâni am fost în oraşul meu de baştină, Câmpulung Muscel. De fiecare dată când mă duc acolo sunt curioasă să văd ce locuri noi mai răsar. De obicei nu se schimbă prea multe. Nici măcar oamenii. Dar de vreun an incoace în Câmpulung tot răsar fel de fel de bănci inghesuite pe străzile oraşului. Şi mă întreb la ce bun? Poate acum oraşului îi merge mai bine, dar înainte o ţinea într-un declin economic cum ARO s-a dus.

Câmpulungul, deşi poate fi foarte uşor subiectul unor glumiţe datorate mărimii sale mici şi numărului de 38 000 de locuitori conform ultimului recensământ, este unul din oraşele mele de suflet şi nu neapărat pentru că m-am născut şi am crescut acolo 14 ani, ci pentru că aerul este curat, apa rece chiar e rece, nu ca în Bucureşti, şi pentru că acolo totul capătă un alt sens noaptea. Acolo câinii sunt mai prietenoşi şi simţitor mai puţini şi cu toate astea tot fac pe mine când îi văd în proximitatea mea.

Pe Chiti am iniţiat-o în ale Câmpulungului. A venit cu maşina şi a luat după ea alte două panseluţe. Am şezut la răcoarea apartamentului meu, ne-am dus până pe Mateiaş, ne-am tras în poze şi am beut un cico sus pe terasa pseudomall-ului din centru. Deşi aici se strâng copiii de bani gata ai Câmpulungului locul e destul de ieftin. Cam rar mai găseşti o Cola la 2,5 lei. A fost frumos. La 9 seara m-am întors în casă unde mirosuri vechi se împleteau prin cele 4 camere.

De-abia aştept să merg din nou acolo, să-mi beau cafeaua "colapsând" în balcon cu muzica de la combină pe fundal.



























Good ol' days...or not

După cisterne de Ibuprofen şi plângeri succesive am hotărât să duc la bun sfârşit o leapşă primită de la Andu. Leapşa sună cam aşa: “caracterizezi o relaţie (din trecut sau actuală) folosindu-te … doar de melodii reprezentative pentru acea/această perioada (nu contează dacă le-ai ascultat o singură dată sau dacă au fost pe repeat, important e sa îţi amintească de acea relaţie dacă le asculţi acum, peste 10 ani etc.)“. Nu voi respecta leapşa întru totul căci se întinde pe mai multe perioade. Ordinea pieselor este arbitrară.

Pasărea Colibri - Dintr-o cafea


Pasărea Colibri - Miruna


Damien Rice - The blower's daughter


Moby - Porcelain


Moby - In this world


Alice Cooper - Poison


Vama Veche - Nu am chef azi


Metallica - Master of puppets


Metallica - The Unforgiven II


Iar lista ar putea continua. Leapşa se duce la Chiti, Mela şi Andreea.

Later edit: leapșa se duce și la BO$$ și-mi cer scuze pentru clumsiness. :)

I twitt(er), we all twitt(er)

Mda, against my policy and beliefs m-am băgat şi eu pe twitter. The problem is it's adictive too. Închei prin a vă ura un "follow me on Twitter". :D

Ţăranul de pe schelă

Din ciclul "români cu o educaţie aleasă" vă prezint "ţăranul de pe schelă". Terminasem seminarul şi mă îndreptam spre casă. Treceam eu ca o panseluţă pe lângă Pizza Hut Romană când mă pomenesc cu una bucata piatră ascuţită mângâindu-mi coapsa dreaptă. Uitându-mă în sus să văd de unde a aterizat "minunăţia" observ muncitorii cocoţaţi pe schelă. Interesantă de remarcat este abordarea respectivului. Se pare că aceşti "domni" atât de finuţi s-au prins că nu mai merg întrebările nesimţite gen "Păpuşe, te fac una mică?" şi trec la fapte pentru a fi remarcaţi mai uşor. Poate mă înşel eu şi de fapt nu le plăcea faţa mea de om obosit care a dormit cu chiu cu vai 3 ore azi-noapte. Cum să nu iubeşti românaşii noştri?

Simt nevoia să mă plâng, ergo o fac

Duminică noaptea. Mama pe Autostrada Soarelui la km 58. Pană. Niciun ajutor timp de 2 ore. Subsemnata, cu ajutorul Alexandrei şi al lui Sorin (se ştiu ei şi le mulţumesc încă o dată) porneşte la 3-4 dimineaţa spre locul cu pricina. Se rezolvă totul. La 7 dimineaţa ajungem înapoi în Bucureşti. Subsemnata absentează de la seminar. Scurt şi la obiect.

depeş joke

O glumiţă de la Chiti: Ce-au făcut fanii Depeche Mode sâmbătă seara?...Enjoy the silence.

obsesie



Les Elephants Bizarres - Have no Fear
Asculta mai multe audio Muzica »

Şi-a fost şi Vama...


Au trecut 5 zile de când m-am întors din Vamă şi mă simt în continuare în alt timp şi spaţiu. Am avut şi nenorocitul de parţial la PR unde Dumnezeu ştie ce-am făcut but nevermind. Mi-e greu să scriu despre ceva. Cu toate că sunt guri rele care aruncă cu noroi şi vorbe grele în Vamă, Vama se trăieşte nu se povesteşte. Şi sincer mă lasă rece toţi cârcotaşii şi toţi şmecherii care merg în Vamă să mai depoziteze din gunoaiele lor materiale sau nu.

Prima zi a fost critică şi a început fascinant, n-am ce zice. M-am trezit pe la 7-8 ca să redactez campania de PR şi un comunicat de presă pentru Organizaţia Virtuală, un proiect de la noi din facultate. În 20 de minute am terminat şi m-am întors la bagajele începute cu o seară înainte. Eram incapabilă să mă focusez. Mă drogam cu entuziasm, cu veselie, cu poftă de viaţă, de soare şi de mare. Pe la 11-12 am gătit nişte paste să-mi hrănesc fetele pe drum. Au venit Flavia şi Mela să împachetăm mâncarea. Am “turnat”nişte apă pe mine şi ne-am cărat. Taxiul a venit dupa vreo 5-10 minute în faţa blocului şi ne-a explicat că vom ocoli că era un protest al CFR-iştilor. “Şi la cât aveţi tren? La 2, ziceţi, nu? Păi vă zic de pe acum că nu ajungeţi că e blocat totul.” Mă, mă laşi. Eu făceam pe GPS-ul ambulant că domle n-aţi putea merge pe acolo. “Nu, e blocat tot.” Păi, da staţi aşa că pe-acolo n-are cum să fie blocat că n-are nicio treabă X cu Y. Tot ca el a făcut, ne-a dus pe enşpe străduţe aiurea, iar apoi eroic a exclamat “Aţi avut noroc (cu mine, gândea el) că nu mai e blocaj”. Of, şi eu când ma strofocam degeaba…


La tren a fost şi mai amuzant. Toţi CFR-iştii de la miting au tăbărât pe tren cu burţile pline, ţigările aprinse, berile ascunse prin buzunare şi pe unde o mai permitea spaţiul liber. Am avut noroc de un compartiment foarte tare numai pentru noi. Până s-a eliberat a durat ceva. Bineînţeles, CFR-istele, nişte doamne de o fineţe şi o educaţie aleasă s-au luat la ceartă cu mine convinse fiind că tatăl meu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) e mare baştan la CFR, iar eu scumpa odraslă beneficiez de permis. A trecut şi asta. Tot drumul am chicotit, am făcut tone de poze, am mâncat din super pastele mele, am sărit peste CFR-işti beţi că să avem şi noi parte măcar un pic de budă, am ascultat imnul CFR cântat de superbele doamne mai sus amintite şi ne-am tot gândit cum facem cu cazarea.


După alte câteva “aventuri” şi socializat cu 2 noi “prieteni” care de altfel s-au ţinut după noi în toată această perioadă, am aterizat la cazare nu La Maricica ci undeva în spate La Piraţi la Casa Gabriela unde era absolut genial dacă nu se strica duşul în timp ce-l foloseam tocmai eu şi dacă nu trebuia să plecăm spre un alt loc a doua zi căci toate camerele urmau a fi ocupate. Seara am fost pe la El Comandante, singurul loc deschis pe 29, cred şi eu. :)) Am stat la foc, am băut un “cico”, Chiti s-a întâlnit cu “ză barman” (pour les connaisseurs) şi ne-am întors în cameră pentru că era prea pustiu, prea frig, iar cocalarii erau singura populaţie activă la acel moment mai puţin oamenii de la El Comandante.



A doua zi ne-am mutat la o cazare unde am făcut frigul tot sejurul, noroc că avea Chiti super sacul ei de dormit, iar eu amărăciunea mea mai subţire decât o păturică. Lumea începuse să vină în masă. De dimineaţă am fost la Stuf unde Ovidiu a făcut o cafea genială, tare de-ţi stătea sufletul în loc, dar numa’ bună. Aici i-am cunoscut pe “veteranii” Răducu şi Gabi, afacerişti cu cercei de vis. În concepţia lui Răducu, Chiti este o fată deosebită, un înger care nu trebuie să se schimbe vreodată, iar noi toate nişte copii nebuni. Aşa o fi. Seara ne-am întâlnit cu foştii colegi de liceu ai Flaviei şi cu Fluf. O singură noapte am stat în picioare (eu cel puţin) să prind răsăritul şi a fost cam trist din doua motive. Primul: prezenţa unui grup de etnie rromă, na ca să fiu politically correct, care efectiv s-a comportat ca un trib de barbari sărind, luându-se de toată lumea la El Comandante şi necăjind doi câini. Dar ce să-i faci asemenea specimene cu creierul cât o grăunţă sunt peste tot pe drumurile noastre mioritice. Nu vreau să mă lansez în ofense aduse anumitor oameni, dar chiar mi-a lăsat un gust amar episodul de la răsărit. Al doilea motiv pentru care răsăritul a fost o mare tristeţe e că era înnorat aşa că am văzut doar o pată sporadică de roz aruncată peste un albastru mai mult gri.




Restul sejurului a fost frumos, cu soare, mai puţin ultima noapte/zi. Şi aşa cum îi promisesem lui Chiti, am făcut baie în mare pentru prima oară de 1 mai şi a fost foarte tare. Frig de-mi clănţăneau dinţii la început, dar foarte mişto apoi. Am fost la lansare la Luna Amară la Şoni, am mâncat La Canapele când mâncarea de la cazare era pe ducă, ne-am dănţuit, am fost La Piraţi eu şi Mela unde am dat de prieteni şi ne-am bucurat de timpul rămas. Nu ştiu dacă o să mai merg şi la anul de 1 mai în Vamă sau la vară, poate că da pentru mare şi pentru starea pe care o am acolo. A fost frumos acum, dar am rămas cu un puternic gust amar şi nu ştiu dacă aş putea puncta exact buba. Până data viitoare rămân cu sute de poze în calculator şi cu mirosul de mare în nări.



Chestionar

Acest mesaj este adresat cititorilor mei cu vârsta cuprinsă între 13 şi 19 ani (yeah, i know it sounds funny). Tocmai mi s-a cerut ajutorul în legătură cu un chestionar necesar pentru o lucrare de licenţă, aşadar aş aprecia bunăvoinţa voastră, dragi cititori, fani etc etc ai lui Lord and Master Me. Kidding of course. Well, have a nice day şi voi reveni cât de curând cu "aventurile" mele din Vamă.

Îl puteţi accesa aici.

P.S.: daţi mai departe.

De la Para


La muuuuulţi ani Euglenei de la al său Parameci (adica Băieţel)! îţi mulţumesc pentru nenumăratele "întâlniri" de la 1:48 care au durat mai mult sau mai puţin după puterile mele... Te iubesc în verde!

Vamă?


Am fost de Paşte pe plaiuri dobrogene la mama. La Înviere am ajuns, bineînţeles, la mare final cât să luăm lumină şi să stăm 10 minute. De-abia reuşeam să înţelegem ce spune preotul, mai aproape de noi fiind râsete tâmpe şi discuţii de genul:“ Ha, ha ai venit să iei lumină să-ţi lumineze mintea, fă? -“ Hai tu, fată ce eşti aşa..?. Am trecut şi peste asta şi am mers resemnaţi spre casă. Din nou, nu am simţit Paştele ca pe un moment încărcat de spiritualitate. Poate la anul...
Luni, la insistenţele mele am mers cu ai mei în Vamă. Vroiam să am un preview pentru 1 mai. Şi, da, am fost întrebată de ce mai merg de 1 mai în Vamă din moment ce totul s-a stricat, iar cocalarii răsar din ce în ce mai mulţi an de an. E simplu: îmi oferă un altfel de libertate, nu mă întreabă nimeni de sănătate, nu-mi sare nimeni în cap. Sunt eu, marea şi prietenii mei.
Ei bine, vremea a fost mai mult decât nasoală, a plouat tot drumul, iar la intrarea în Vamă s-a oprit, dar tot era întunecat dând locului o imagine deprimantă cu noroi, pustiu, câini şi câţiva puradei rătăciţi. Ne-am plimbat de-a lungul plajei până aproape de locul unde stăm cu cortul de obicei. Vroiam să văd cât beton s-a ridicat trufaş deasupra sătucului ăsta devenit staţiune de fiţe. Prea mult beton, prea rece… Şi mă întreb cum Dumnezeu o să mai merg desculţă pe acolo. După ce am făcut câteva poze, uitându-mă cu tristeţe la ce au făcut nenorociţii din Vamă, ne-am întins pacheţelul de acasă la Stuf şi am prânzit. Bineînţeles, am hrănit şi câţiva câini înfometaţi şi plini de nisip, cu cozonac, mama sărindu-mi în cap că uite unde se duce “munca” ei. La final, am mai aruncat o privire peste tot cu promisiunea că mă întorc săptămâna următoare. Dumnezeu ştie ce-o mai fi şi atunci…

















Băieţel a fost la Alexandrina

Băieţel a fost pe 9 aprilie la concert la Alexandrina. Artista basarabeancă a concertat în faţa unui public numeros, ce i-a depăşit aşteptările. Deşi concertul era programat să înceapă la ora 21:00, Băieţel a mai aşteptat o oră şi un pic până să o vadă în concert pentru prima dată.





Alexandrina a deschis concertul prin exprimarea solidarităţii pentru poporul şi familia ei, moment în care s-a abţinut să mai facă orice alt comentariu. Băieţel a fost impresionat de cât de calmă şi senină era artista, care pe parcursul concertului nu a interacţionat prea mult cu publicul, iar momentele în care o făcea erau dedicate exprimării aprecierii şi dragostei faţă de acesta.





De ce este tare stilul abordat de Alexandrina? Pentru că trupa ei combină mai multe instrumente precum chitară, trompetă, saxofon, trombon, contrabas, acordeon, mandolina, tobe şi pian, într-un mod inedit.







Per total concertul şi-a meritat toţi banii, deşi în înghesuiala aia se respira cam greu, dar asta demonstrează că o artistă cunoscută mai mult pe internet are lipici la un public larg.