Vamă?

Am fost de Paşte pe plaiuri dobrogene la mama. La Înviere am ajuns, bineînţeles, la mare final cât să luăm lumină şi să stăm 10 minute. De-abia reuşeam să înţelegem ce spune preotul, mai aproape de noi fiind râsete tâmpe şi discuţii de genul:“ Ha, ha ai venit să iei lumină să-ţi lumineze mintea, fă? -“ Hai tu, fată ce eşti aşa..?. Am trecut şi peste asta şi am mers resemnaţi spre casă. Din nou, nu am simţit Paştele ca pe un moment încărcat de spiritualitate. Poate la anul...
Luni, la insistenţele mele am mers cu ai mei în Vamă. Vroiam să am un preview pentru 1 mai. Şi, da, am fost întrebată de ce mai merg de 1 mai în Vamă din moment ce totul s-a stricat, iar cocalarii răsar din ce în ce mai mulţi an de an. E simplu: îmi oferă un altfel de libertate, nu mă întreabă nimeni de sănătate, nu-mi sare nimeni în cap. Sunt eu, marea şi prietenii mei.
Ei bine, vremea a fost mai mult decât nasoală, a plouat tot drumul, iar la intrarea în Vamă s-a oprit, dar tot era întunecat dând locului o imagine deprimantă cu noroi, pustiu, câini şi câţiva puradei rătăciţi. Ne-am plimbat de-a lungul plajei până aproape de locul unde stăm cu cortul de obicei. Vroiam să văd cât beton s-a ridicat trufaş deasupra sătucului ăsta devenit staţiune de fiţe. Prea mult beton, prea rece… Şi mă întreb cum Dumnezeu o să mai merg desculţă pe acolo. După ce am făcut câteva poze, uitându-mă cu tristeţe la ce au făcut nenorociţii din Vamă, ne-am întins pacheţelul de acasă la Stuf şi am prânzit. Bineînţeles, am hrănit şi câţiva câini înfometaţi şi plini de nisip, cu cozonac, mama sărindu-mi în cap că uite unde se duce “munca” ei. La final, am mai aruncat o privire peste tot cu promisiunea că mă întorc săptămâna următoare. Dumnezeu ştie ce-o mai fi şi atunci…