Au trecut 5 zile de când m-am întors din Vamă şi mă simt în continuare în alt timp şi spaţiu. Am avut şi nenorocitul de parţial la PR unde Dumnezeu ştie ce-am făcut but nevermind. Mi-e greu să scriu despre ceva. Cu toate că sunt guri rele care aruncă cu noroi şi vorbe grele în Vamă, Vama se trăieşte nu se povesteşte. Şi sincer mă lasă rece toţi cârcotaşii şi toţi şmecherii care merg în Vamă să mai depoziteze din gunoaiele lor materiale sau nu.
Prima zi a fost critică şi a început fascinant, n-am ce zice. M-am trezit pe la 7-8 ca să redactez campania de PR şi un comunicat de presă pentru Organizaţia Virtuală, un proiect de la noi din facultate. În 20 de minute am terminat şi m-am întors la bagajele începute cu o seară înainte. Eram incapabilă să mă focusez. Mă drogam cu entuziasm, cu veselie, cu poftă de viaţă, de soare şi de mare. Pe la 11-12 am gătit nişte paste să-mi hrănesc fetele pe drum. Au venit Flavia şi Mela să împachetăm mâncarea. Am “turnat”nişte apă pe mine şi ne-am cărat. Taxiul a venit dupa vreo 5-10 minute în faţa blocului şi ne-a explicat că vom ocoli că era un protest al CFR-iştilor. “Şi la cât aveţi tren? La 2, ziceţi, nu? Păi vă zic de pe acum că nu ajungeţi că e blocat totul.” Mă, mă laşi. Eu făceam pe GPS-ul ambulant că domle n-aţi putea merge pe acolo. “Nu, e blocat tot.” Păi, da staţi aşa că pe-acolo n-are cum să fie blocat că n-are nicio treabă X cu Y. Tot ca el a făcut, ne-a dus pe enşpe străduţe aiurea, iar apoi eroic a exclamat “Aţi avut noroc (cu mine, gândea el) că nu mai e blocaj”. Of, şi eu când ma strofocam degeaba…
La tren a fost şi mai amuzant. Toţi CFR-iştii de la miting au tăbărât pe tren cu burţile pline, ţigările aprinse, berile ascunse prin buzunare şi pe unde o mai permitea spaţiul liber. Am avut noroc de un compartiment foarte tare numai pentru noi. Până s-a eliberat a durat ceva. Bineînţeles, CFR-istele, nişte doamne de o fineţe şi o educaţie aleasă s-au luat la ceartă cu mine convinse fiind că tatăl meu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) e mare baştan la CFR, iar eu scumpa odraslă beneficiez de permis. A trecut şi asta. Tot drumul am chicotit, am făcut tone de poze, am mâncat din super pastele mele, am sărit peste CFR-işti beţi că să avem şi noi parte măcar un pic de budă, am ascultat imnul CFR cântat de superbele doamne mai sus amintite şi ne-am tot gândit cum facem cu cazarea.
După alte câteva “aventuri” şi socializat cu 2 noi “prieteni” care de altfel s-au ţinut după noi în toată această perioadă, am aterizat la cazare nu La Maricica ci undeva în spate La Piraţi la Casa Gabriela unde era absolut genial dacă nu se strica duşul în timp ce-l foloseam tocmai eu şi dacă nu trebuia să plecăm spre un alt loc a doua zi căci toate camerele urmau a fi ocupate. Seara am fost pe la El Comandante, singurul loc deschis pe 29, cred şi eu. :)) Am stat la foc, am băut un “cico”, Chiti s-a întâlnit cu “ză barman” (pour les connaisseurs) şi ne-am întors în cameră pentru că era prea pustiu, prea frig, iar cocalarii erau singura populaţie activă la acel moment mai puţin oamenii de la El Comandante.
A doua zi ne-am mutat la o cazare unde am făcut frigul tot sejurul, noroc că avea Chiti super sacul ei de dormit, iar eu amărăciunea mea mai subţire decât o păturică. Lumea începuse să vină în masă. De dimineaţă am fost la Stuf unde Ovidiu a făcut o cafea genială, tare de-ţi stătea sufletul în loc, dar numa’ bună. Aici i-am cunoscut pe “veteranii” Răducu şi Gabi, afacerişti cu cercei de vis. În concepţia lui Răducu, Chiti este o fată deosebită, un înger care nu trebuie să se schimbe vreodată, iar noi toate nişte copii nebuni. Aşa o fi. Seara ne-am întâlnit cu foştii colegi de liceu ai Flaviei şi cu Fluf. O singură noapte am stat în picioare (eu cel puţin) să prind răsăritul şi a fost cam trist din doua motive. Primul: prezenţa unui grup de etnie rromă, na ca să fiu politically correct, care efectiv s-a comportat ca un trib de barbari sărind, luându-se de toată lumea la El Comandante şi necăjind doi câini. Dar ce să-i faci asemenea specimene cu creierul cât o grăunţă sunt peste tot pe drumurile noastre mioritice. Nu vreau să mă lansez în ofense aduse anumitor oameni, dar chiar mi-a lăsat un gust amar episodul de la răsărit. Al doilea motiv pentru care răsăritul a fost o mare tristeţe e că era înnorat aşa că am văzut doar o pată sporadică de roz aruncată peste un albastru mai mult gri.
Restul sejurului a fost frumos, cu soare, mai puţin ultima noapte/zi. Şi aşa cum îi promisesem lui Chiti, am făcut baie în mare pentru prima oară de 1 mai şi a fost foarte tare. Frig de-mi clănţăneau dinţii la început, dar foarte mişto apoi. Am fost la lansare la Luna Amară la Şoni, am mâncat La Canapele când mâncarea de la cazare era pe ducă, ne-am dănţuit, am fost La Piraţi eu şi Mela unde am dat de prieteni şi ne-am bucurat de timpul rămas. Nu ştiu dacă o să mai merg şi la anul de 1 mai în Vamă sau la vară, poate că da pentru mare şi pentru starea pe care o am acolo. A fost frumos acum, dar am rămas cu un puternic gust amar şi nu ştiu dacă aş putea puncta exact buba. Până data viitoare rămân cu sute de poze în calculator şi cu mirosul de mare în nări.
